Tenisul este astăzi unul dintre cele mai răspândite și îndrăgite sporturi individuale din lume. Cu o audiență globală de sute de milioane de fani, cu turnee uriașe transmise în direct în peste 200 de țări și cu o industrie care generează venituri de miliarde de dolari, tenisul a devenit mult mai mult decât o competiție între doi sau patru jucători: este o expresie a eleganței, a strategiei, a rezistenței psihice și a spiritului de competiție.
Drumul până la această recunoaștere a fost, însă, lung și complex. Tenisul a traversat secole, regimuri politice, transformări sociale și inovații tehnologice. A pornit din curțile mănăstirilor medievale din nordul Franței, s-a rafinat în palatele regale ale Europei, a fost standardizat pe peluzele cluburilor britanice, a fost împărțit între amatori și profesioniști, iar apoi a fost democratizat odată cu începutul Erei Open.
Arthur Ashe Stadium, New York, Statele Unite. Foto: US Open
I. Originea tenisului
I.1 Rădăcinile medievale: Jeu de paume
Tenisul modern își are originea într-un joc medieval francez cunoscut sub numele de jeu de paume, tradus literal ca „jocul palmei”. Primele mențiuni documentare datează din secolul al XII-lea, în nordul Franței, unde era practicat în mănăstiri. Practicarea acestui joc în spațiul monastic reflecta o formă timpurie de divertisment acceptat în cercurile clericale, într-o epocă în care activitățile recreative erau atent supravegheate de autoritatea religioasă. Inițial, mingea era lovită cu palma, fără ajutorul unor instrumente, pe un teren improvizat. Ulterior, jocul a evoluat prin introducerea unor mănuși, palete din lemn și, în cele din urmă, a unor rachete rudimentare – o transformare care a marcat trecerea de la un joc popular la unul asociat cu elita socială.
Jeu de paume s-a răspândit rapid în rândul aristocrației franceze, devenind un simbol al rafinamentului și al prestigiului. De la curțile nobiliare franceze, jocul s-a extins treptat spre Italia, Spania și Anglia, unde a influențat dezvoltarea altor forme de sport cu rachetă. Termeni specifici precum tenez – strigătul jucătorului înaintea servirii mingii – au fost preluați și adaptați, contribuind la formarea denumirii moderne „tenis”.
Practicat în spații acoperite, pe terenuri închise, jocul varia adesea ca reguli în funcție de locație. Regulile nu erau standardizate, iar punctajul era adesea interpretabil. În plus, terenurile prezentau adesea obstacole arhitecturale – precum grinzi, ferestre sau ziduri – care deveneau parte integrantă din joc și influențau strategia. Deși forma sa modernizată este cunoscută astăzi sub denumirea de real tennis în Regatul Unit și court tennis în Statele Unite, versiunea medievală era mai degrabă un ritual social cu conotații simbolice decât o competiție sportivă în sensul actual al cuvântului.
Astfel, chiar dacă jeu de paume nu respecta criteriile moderne ale unui sport codificat, el a constituit fundația culturală, tehnică și simbolică pe care s-a clădit ulterior tenisul de câmp – un joc care avea să depășească granițele aristocrației și să cucerească întreaga lume.
I.2 Apariția real tennis: sportul regalității europene
Forma evoluată a jocului jeu de paume a devenit cunoscută în Anglia sub denumirea de real tennis – iar în Australia, sub numele de royal tennis. Denumirea „real tennis” nu are legătură cu ideea de autenticitate, ci provine dintr-o formă arhaică a cuvântului „royal”, reflectând originea sa aristocratică. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, acest sport s-a răspândit în curțile regale ale Franței, Angliei și altor regiuni ale Europei, fiind practicat aproape exclusiv de aristocrație.
Regele Henric al VIII-lea al Angliei a fost unul dintre cei mai cunoscuți adepți ai acestui joc, ordonând construirea unui teren permanent în incinta palatului Hampton Court, în anul 1530. Acest teren este conservat și astăzi și continuă să fie folosit pentru meciuri demonstrative și competiții speciale. În Franța, regii Francisc I, Henric al II-lea și Carol al IX-lea au susținut activ dezvoltarea tenisului în rândul nobilimii. Au fost construite terenuri dedicate, au fost încurajate confruntările între curteni, iar jocul a început să fie reglementat.
Teren de real tennis, Hampton Court Palace, Anglia. Foto: Todocoleccion
În 1571, Carol al IX-lea a recunoscut oficial o asociație de jucători profesioniști, cunoscută drept Corporația Profesioniștilor de Tenis – o formă organizatorică asemănătoare breslelor meșteșugărești ale epocii. Aceasta stabilea o ierarhie a membrilor în trei grade: ucenic (începător aflat în pregătire), asociat (jucător cu experiență) și maestru (nivelul cel mai înalt, cu drept de a instrui și coordona activitatea celorlalți).
Terenurile de real tennis aveau o configurație complexă, influențată adesea de arhitectura clădirii în care erau amenajate. Zidurile, galeriile, acoperișurile și chiar ușile deveneau elemente strategice ale jocului. Mingile erau fabricate manual, cu un miez de plută și un înveliș textil, iar rachetele aveau o formă ușor curbată, adaptată loviturilor în unghiuri strânse și reluărilor complicate.
Tenisul acestei perioade a influențat chiar și anumite episoade din istorie – sau cel puțin din tradiția istorică. O relatare cunoscută susține că regele Iacob I al Scoției a fost asasinat în 1437 în urma unui complot organizat în Perth, iar tentativa sa de evadare ar fi eșuat deoarece gura de scurgere prin care încerca să scape fusese blocată… tocmai pentru a împiedica pierderea mingilor de tenis. Deși acest detaliu este considerat mai degrabă anecdotic, el reflectă popularitatea și integrarea jocului în viața curților regale. Un alt episod celebru îl implică pe regele Ludovic al X-lea al Franței, despre care cronicile afirmă că a murit la scurt timp după ce a contractat o răceală severă în urma unui meci intens de tenis jucat în aer liber.
De-a lungul secolelor, real tennis a reprezentat nu doar un sport al elitei, ci și un element de identitate culturală în cadrul curților europene. Cu toate acestea, rigiditatea regulilor, dificultatea de construcție a terenurilor și caracterul exclusivist al jocului au limitat popularitatea sa în rândul publicului larg. Aceste trăsături aveau să contribuie, mai târziu, la înlocuirea sa treptată cu forme mai accesibile de tenis în aer liber.
I.3 Tenisul în literatură, artă și politică
Tenisul și-a făcut loc în cultura scrisă și vizuală a epocilor medievale și renascentiste, devenind o prezență recognoscibilă în literatură, simbolistică și chiar în viața politică a vremii. Într-o Europă în care activitățile nobiliare aveau deseori un ecou simbolic în artă și literatură, tenisul a devenit mai mult decât un joc – a devenit un reper cultural, o metaforă a hazardului, confruntării și chiar a destinului.
În Anglia, William Shakespeare face o referire notabilă la mingi de tenis în piesa Henric al V-lea, unde regele primește din partea Delfinului Franței (le Dauphin de France – titlul oficial purtat de moștenitorul tronului Franței între secolele XIV și XIX) un coș cu mingi – o insultă subtilă la adresa tinereții sale și a presupusei lipse de seriozitate. Gestul avea conotații profunde în contextul epocii, echivalând cu o provocare disimulată și anticipând o reacție de autoritate din partea monarhului. În piesă, Henric răspunde cu o replică memorabilă, promițând să „returneze mingile cu tunuri” – o alegorie a războiului care va urma. Scena este inspirată din cronici istorice și sugerează o trecere de la joc la confruntare, de la ironie la luptă.
Aluzii similare apar și în poezia timpului. În poemul In Praise of Peace (circa 1400), autorul John Gower folosește tenisul ca metaforă pentru incertitudinea rezultatului unei acțiuni. Strofa de mai jos apare în limba engleză mijlocie, într-o formă arhaică:
Text original:
At the tenys if a balle falle,
Who shall gete game or be withoute,
No man may wite er it be plaied.
Traducere adaptată:
Fie că un punct se câștigă sau se pierde la tenis,
Nimeni nu poate ști până ce mingea nu a fost jucată.
În Franța, tenisul s-a intersectat direct cu istoria politică. În iunie 1789, în preajma Revoluției Franceze, membrii Stării a Treia – excluși de la o ședință a Statelor Generale – s-au reunit într-o sală de jeu de paume din Versailles. Acolo au depus faimosul „Jurământ de pe terenul de tenis” (Serment du Jeu de Paume), angajându-se solemn să nu se despartă până când nu vor redacta o nouă constituție. Deși sala nu mai există astăzi în forma sa originală, momentul este considerat unul dintre simbolurile fondatoare ale Franței moderne și continuă să fie comemorat ca o expresie a voinței colective și a sfidării autorității absolute.
Tenisul apare și în arta plastică, adesea în forme alegorice. În tabloul Moartea lui Hyacinth (1752–1753), pictorul italian Giambattista Tiepolo înfățișează personaje mitologice înconjurate de mingi și rachete – o reprezentare simbolică a fascinației epocii pentru acest joc. Lucrarea este păstrată astăzi în colecția Museo Thyssen-Bornemisza din Madrid.
La moartea lui Hyacinthus, pictură de Giambattista Tiepolo, 1752–1753. Museo Nacional Thyssen-Bornemisza, Madrid. Foto: Muzeul Thyssen-Bornemisza
Trimiteri la tenis se regăsesc inclusiv în textele comemorative. Un epitaf scris în jurul anului 1705, în biserica St Michael’s din Coventry, descrie trecerea vieții prin metafora unei mingi de tenis:
Text original:
Here lyes an old toss’d Tennis Ball,
Was racketted, from spring to fall,
With so much heat and so much hast,
Time’s arm for shame grew tyred at last.
Traducere adaptată:
Aici zace o veche minge de tenis,
Lovită din primăvară până-n toamnă,
Cu atâta foc și atâta grabă,
Că brațul Timpului, rușinat, s-a oprit în cele din urmă.
Astfel, dincolo de terenul de joc, tenisul a devenit o prezență discretă dar pregnantă în imaginarul colectiv european – un simbol al efemerului, al confruntării și al rafinamentului, reflectat în pagini de literatură, gesturi politice și alegorii vizuale.
I.4 Perioada de declin și tranziția spre noi forme
Începând cu secolul al XVIII-lea, real tennis a cunoscut un declin treptat, în special în Anglia, unde ascensiunea valorilor puritane a dus la descurajarea jocurilor de societate, considerate frivole sau neproductive. În plus, întreținerea terenurilor acoperite implica costuri ridicate, iar lipsa unor reguli complet standardizate făcea dificilă practicarea sportului într-un cadru uniform. Dezvoltările sociale și economice ale epocii – inclusiv începuturile revoluției industriale – au încurajat apariția unor forme de divertisment mai democratizate și mai adaptabile spațiului urban. În acest context, sporturile cu rachetă au început să se desprindă de exclusivismul curților nobiliare și să devină activități accesibile unui public mai larg.
Interesul pentru real tennis a început să scadă, în timp ce forme alternative de jocuri cu racheta au început să apară și să câștige teren. Sporturi precum racquets și squash s-au impus datorită unui set de avantaje logistice evidente: se jucau în spații închise mai mici, necesitau construcții mai simple, fără elemente arhitecturale complexe, iar regulile lor au fost mai ușor de standardizat. Aceste caracteristici au permis organizarea jocului în școli, cluburi și curți interioare, făcându-le mai accesibile din punct de vedere financiar și operațional. În special în Marea Britanie, aceste sporturi au fost adoptate cu entuziasm în mediile educaționale de elită, precum Eton, Harrow și Rugby School. Aici au fost dezvoltate primele forme codificate de joc, care au pus bazele unor tradiții competiționale riguroase și a unei culturi sportive bazate pe disciplină și reguli clare.
Totodată, în această perioadă au apărut variante incipiente de tenis jucat în aer liber, prefigurând tranziția către o nouă formă de joc. Una dintre cele mai timpurii mențiuni ale unui joc asemănător cu tenisul de câmp apare în memoriile lui William Hickey. Acesta descrie o partidă jucată în anul 1767, la Battersea, pe un teren întins pe 16 acri, întreținut cu grijă asemenea unui gazon de bowling. Deși regulile erau rudimentare, ideea unui joc cu racheta practicat sub cerul liber anunța deja desprinderea de tradiția medievală și apropierea de o nouă eră în istoria tenisului.
Astfel, ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și începutul celui următor au reprezentat o perioadă de tranziție esențială. Tradițiile vechi ale jocului de paletă s-au împletit cu nevoia de adaptare la noile condiții sociale, tehnologice și urbanistice – creând premisele pentru apariția tenisului de câmp modern, codificat, accesibil și profund transformat.
I.5 Nașterea tenisului pe iarbă
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Anglia ia naștere o formă complet nouă de tenis, adaptată pentru spații exterioare și accesibilă unui public mai larg. Era victoriană, caracterizată de expansiune colonială, inovație tehnologică și o clasă de mijloc în creștere, a favorizat apariția unor forme de divertisment structurate, dar accesibile. În acest context, nevoia unui joc practicabil în grădini private sau cluburi în aer liber a generat terenul ideal pentru apariția tenisului pe iarbă.
Maiorul Harry Gem, un fost ofițer în Garda Națională, și prietenul său Augurio Perera, un negustor spaniol stabilit la Birmingham, au combinat elemente din jocul racquets cu o minge umflată cu aer. Astfel a luat naștere o variantă mai ușor de practicat în aer liber, fără infrastructura complicată a real tennis-ului. În 1872, cei doi s-au mutat la Leamington Spa, unde, alături de alți doi medici, au pus bazele primului club de tenis din lume: Leamington Tennis Club. Deși regulamentul era încă flexibil, inițiativa a stabilit un cadru organizat pentru practicarea tenisului de câmp, anticipând evoluțiile următoare.
În paralel, în decembrie 1873, maiorul Walter Clopton Wingfield a propus o versiune proprie a jocului, pe care a denumit-o Sphairistike – termen derivat din grecescul „sferă” (sphaira). Deși nu a brevetat jocul ca atare, Wingfield a înregistrat un brevet pentru un teren cu formă de clepsidră și a promovat un kit complet destinat jucătorilor: rachete, mingi, fileu, instrucțiuni și reguli – toate ambalate într-o cutie elegantă, gata de livrare. În contrast cu complexitatea arhitecturală și lipsa de portabilitate a real tennis-ului, această nouă formă de joc punea accent pe simplitate, mobilitate și replicabilitate. Se putea instala rapid pe peluzele marilor domenii sau ale cluburilor private, fără a necesita construcții permanente.
Desen al unui teren de lawn tennis, proiectat de maiorul Walter Clopton Wingfield, 1874. Foto: Wikipedia
Această abordare, gândită ca un pachet comercial, a contribuit decisiv la popularizarea jocului în rândul aristocrației britanice, unde tenisul devenea rapid o activitate de agrement elegantă, asociată cu proprietățile de țară și grădinile private. Deși denumirea Sphairistike nu a avut succes și a fost rapid abandonată în favoarea termenului simplu și intuitiv „lawn tennis”, versiunea propusă de Wingfield a pus bazele unei revoluții sportive. Jocul a trecut de la saloanele nobiliare la grădinile de vară, de la divertismentul ocazional la competiția organizată. În doar câțiva ani, terenurile de iarbă aveau să găzduiască primele turnee oficiale și să impună standarde de joc care au traversat continentele.
I.6 Standardizarea regulilor și Wimbledon 1877
În anul 1875, Clubul Marylebone Cricket – una dintre cele mai influente instituții sportive ale epocii – a publicat primul set de reguli oficiale pentru tenisul jucat pe iarbă. Această inițiativă s-a înscris într-un curent mai larg de codificare a sporturilor britanice, specific epocii victoriene, care a pus accent pe reguli clare, competiții organizate și standarde universal valabile. Așa cum s-a întâmplat și în cazul cricketului, rugby-ului sau fotbalului, tenisul a început să capete o structură oficială, menită să îi asigure răspândirea și credibilitatea.
Regulile propuse au fost preluate și adaptate de All England Lawn Tennis and Croquet Club, organizație care avea să joace un rol esențial în consacrarea noului sport. În 1877, clubul a organizat primul campionat oficial de tenis pe iarbă: Wimbledon. Cu această ocazie, terenul a fost standardizat în formă dreptunghiulară, fileul a fost fixat la înălțimea de 0,91 metri în centru, iar serviciul a fost reglementat ca fiind obligatoriu diagonal. Aceste ajustări au contribuit la crearea unui ritm de joc mai fluid și mai echilibrat, favorizând schimburile regulate și transformând tenisul într-un sport spectaculos și accesibil pentru public. Spre deosebire de jocurile de salon sau cele cu reguli fluide, Wimbledon a oferit un cadru clar, replicabil, ideal pentru competiție.
Sistemul de punctaj a fost păstrat din real tennis, incluzând marcajele tradiționale: „15, 30, 40” și „deuce” – elemente care definesc și astăzi structura scorului în tenisul modern. Primul campion de la Wimbledon a fost Spencer Gore, care a câștigat competiția în fața a 22 de concurenți, în prezența unui public format din aproximativ 200 de spectatori. Evenimentul a fost bine primit, iar succesul său a consfințit Wimbledon drept referința supremă pentru tenisul pe iarbă. Importanța turneului a crescut odată cu influența globală a Imperiului Britanic, facilitând răspândirea tenisului în coloniile și teritoriile aflate sub administrație britanică. Astfel, Wimbledon nu a fost doar un punct de reper sportiv, ci și un instrument de difuzare culturală, transformând tenisul într-un sport cu rezonanță internațională.
Începând cu 1884, turneul s-a extins prin introducerea probelor de simplu feminin și dublu masculin, urmate în 1913 de dublul feminin și dublul mixt. De-a lungul deceniilor, Wimbledon nu a fost doar un promotor al competiției sportive, ci și un pilon al tradiției: codul vestimentar complet alb, rigoarea organizatorică și supremația terenului de iarbă conturează și astăzi identitatea unică a celui mai prestigios turneu de tenis din lume.
II. Era Amatorilor
II.1 Ascensiunea internațională a tenisului pe iarbă
După succesul turneului inaugural de la Wimbledon din 1877, tenisul pe iarbă a început să se răspândească din Marea Britanie către alte regiuni ale lumii, în special în țări care aveau legături istorice sau culturale strânse cu spațiul britanic. În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, jocul s-a extins semnificativ în fostele colonii și teritorii ale Imperiului Britanic, precum India, Africa de Sud și Australia, dar și în Statele Unite, unde influența britanică în domeniul educației și sportului era deja semnificativă.
În 1881, în Statele Unite a fost organizat primul campionat național, la Newport, Rhode Island, pe terenuri de iarbă. Acest eveniment a reprezentat începutul unei tradiții care va evolua, în timp, în actualul US Open – unul dintre cele patru turnee de Grand Slam, deși suprafața de joc a fost ulterior modificată (pe zgură și apoi pe hard). În paralel, în Australia și Franța au apărut, la rândul lor, competiții naționale importante, care au contribuit la consolidarea unei rețele internaționale de turnee și la dezvoltarea unei culturi competitive transnaționale.
Ascensiunea rapidă a tenisului a fost facilitată de standardizarea regulilor, stabilite inițial în Anglia, ceea ce a permis replicarea jocului în diverse contexte fără variații majore. În plus, tenisul era perceput ca o activitate elegantă și civilizată, ideală pentru clasele educate și pentru elitele sociale ale epocii victoriene. În marile orașe, în campusurile universitare și în zonele rezidențiale ale aristocrației, cluburile de tenis au devenit tot mai frecvente, oferind nu doar un cadru sportiv, ci și unul de socializare, adaptat etichetei și valorilor vremii.
Astfel, până la finalul secolului XIX, tenisul pe iarbă trecuse deja de la statutul de divertisment englezesc la acela de sport cu vocație internațională, integrat în peisajul social și cultural al modernității occidentale.
Meci de tenis amator, Suedia, 1892. Foto: Wikiwand
2.2 Extinderea globală: SUA, Franța, Australia. Nașterea Grand Slam-urilor
Până la începutul secolului XX, patru turnee majore se individualizaseră prin organizare, tradiție și prestigiul câștigat în rândul jucătorilor de elită: Wimbledon (1877), US Open (1881), French Open (1891) și Australian Open (1905). Deși la origine aveau caracter național, aceste competiții reflectau deja o tendință de internaționalizare a tenisului de performanță. Participarea era, în primă fază, rezervată în mare parte jucătorilor locali sau celor afiliați federațiilor din țările respective, dar interesul extern a crescut progresiv.
Dintre cele patru, Wimbledon a continuat să fie reperul suprem în privința prestigiului și rigoarei organizatorice. Totuși, pe măsură ce transportul și comunicarea internațională s-au dezvoltat, tot mai mulți jucători din alte regiuni ale lumii au început să călătorească și să concureze la nivel global. În 1933, australianul Jack Crawford a fost la un pas de a câștiga toate cele patru turnee într-un singur an – performanță ratată în finala US Open, pierdută în cinci seturi.
Un an mai târziu, în 1934, americanul Donald Budge a devenit primul jucător din istorie care a realizat ceea ce astăzi numim Marele Șlem – adică victoria în toate cele patru turnee majore în decursul aceluiași an calendaristic. Performanța sa a fost recunoscută la nivel internațional și a stabilit un nou standard de excelență în tenisul profesionist.
Termenul „Grand Slam” a fost preluat din terminologia jocului de bridge, unde desemna o reușită totală într-o singură mână. Treptat, expresia a fost adoptată și în lumea tenisului, devenind denumirea consacrată pentru cele patru turnee majore care definesc, și astăzi, vârful competiției internaționale: Australian Open, Roland Garros, Wimbledon și US Open.
2.3 Cupa Davis și competițiile internaționale pe echipe
În anul 1900, un student de la Harvard, Dwight F. Davis, a propus organizarea unei competiții internaționale între echipe naționale de tenis. Sprijinit de colegii săi și de autoritățile sportive ale vremii, Davis a pus bazele unui format inovator care punea în prim-plan spiritul de echipă, într-un sport dominat până atunci de competițiile individuale. Prima ediție a competiției, desfășurată în același an, a opus Statele Unite și Marea Britanie și a fost câștigată de americani.
Inițiativa s-a bucurat de un succes imediat, iar competiția – care avea să fie cunoscută ulterior drept Cupa Davis – a început să atragă interesul altor națiuni. În primii ani de existență, s-au alăturat echipe din Belgia, Austria, Franța și Australasia (o echipă comună formată din jucători din Australia și Noua Zeelandă). Formatul de desfășurare a fost păstrat, cu modificări minore, timp de peste un secol, ceea ce a conferit competiției un aer de tradiție și legitimitate.
Considerată adesea campionatul mondial neoficial al tenisului masculin pe echipe, Cupa Davis a fost denumită oficial astfel abia din 1945, în semn de omagiu pentru fondatorul său. Caracterul ei distinct – prin echipele naționale, prin formatul pe meciuri și prin implicarea publicului – a conferit turneului o identitate aparte, diferită de cea a circuitului profesionist.
În paralel, în 1963, pentru a marca aniversarea a 50 de ani de la înființarea Federației Internaționale de Tenis, a fost lansată o competiție similară destinată jucătoarelor: Fed Cup, devenită ulterior Billie Jean King Cup, în onoarea uneia dintre cele mai influente figuri ale tenisului feminin.
Cupa Davis a contribuit semnificativ la popularizarea tenisului la scară globală, oferind un cadru competitiv care depășea granițele sociale și geografice ale sportului de club. Mari campioni precum René Lacoste, Fred Perry, Don Budge, Rod Laver sau Pancho Gonzales au reprezentat cu mândrie țările lor, atrăgând mase de spectatori și ridicând nivelul de performanță și de interes pentru tenisul masculin internațional.
2.4 Rivalitatea amatori vs. profesioniști
Deși, în mod oficial, tenisul a fost considerat un sport rezervat amatorilor până în anul 1968, realitatea din teren era mult mai nuanțată. Mulți dintre cei mai buni jucători „amatori” primeau compensații financiare informale, fie sub formă de premii mascate, fie prin acoperirea costurilor de călătorie și cazare, în condiții privilegiate. Aceste practici, larg răspândite și tolerate tacit, au fost denumite în presă „shamateurism” – o combinație între „sham” (fals) și „amateurism”, care reflecta ipocrizia sistemului.
Tensiunile au crescut pe măsură ce interesul publicului și al promotorilor s-a intensificat. În 1926, promotorul american C. C. Pyle a organizat primul circuit profesionist de tenis, oferind jucătorilor posibilitatea de a fi remunerați în mod direct pentru performanțele lor. Printre primele mari vedete ale acestui nou format s-au numărat Vinnie Richards (SUA) și Suzanne Lenglen (Franța), una dintre cele mai carismatice și dominante jucătoare ale epocii. Aceștia au susținut meciuri demonstrative în fața unor audiențe plătitoare, în săli sau arene dedicate, inaugurând o nouă formă de spectacol sportiv.
Totuși, jucătorii care optau pentru cariera profesionistă erau excluși automat din turneele majore, care rămâneau rezervate exclusiv amatorilor. Această separare strictă a creat o ruptură artificială între performanță și recunoaștere: cei mai buni jucători ai momentului nu aveau acces la cele mai prestigioase trofee, în timp ce competițiile „oficiale” pierdeau adesea din intensitatea competițională.
Această tensiune structurală avea să se acumuleze timp de decenii, punând presiune asupra autorităților tenisului internațional și pregătind terenul pentru transformările radicale care vor marca începutul Erei Open, în 1968.
2.5 Personalitățile marcante ale tenisului în Era Amatorilor
În ciuda limitărilor impuse de statutul oficial de amator, tenisul a cunoscut, în prima jumătate a secolului XX, o efervescență competitivă remarcabilă. Turneele majore – Wimbledon, US National Championship, French Open și Australasian Championships – au fost dominate de figuri carismatice, care au captat imaginația publicului și au definit standardele de excelență ale epocii.
La masculin, Bill Tilden a fost prima mare vedetă globală a tenisului, impunându-se prin stilul său ofensiv și prin personalitatea magnetică. Don Budge a intrat în istorie în 1938, devenind primul jucător care a cucerit toate cele patru turnee de Grand Slam într-un singur an. Fred Perry, Ellsworth Vines, Frank Sedgman, Ken Rosewall, Lew Hoad, Pancho Gonzales, Ashley Cooper, Tony Trabert, Jaroslav Drobný, Vic Seixas, Jean Borotra, Henri Cochet și Andrés Gimeno sunt doar câțiva dintre jucătorii care au dominat scena internațională, aducând un plus de rafinament și spectaculozitate jocului.
Pe scena feminină, Suzanne Lenglen a redefinit imaginea sportului feminin, printr-un stil de joc expresiv, o atitudine nonconformistă și o prezență scenică de neuitat. În anii ’30, Helen Wills Moody a fost simbolul dominației și al disciplinei mentale, acumulând 19 titluri de Grand Slam. Alte jucătoare emblematice precum Maureen Connolly, prima care a realizat Marele Slam la feminin (1953), Althea Gibson, care a spart barierele rasiale, Margaret Osborne duPont, Doris Hart, Shirley Fry, Louise Brough, Maria Bueno, Nancy Richey și Ann Haydon-Jones au adus un nivel tot mai ridicat de tehnică, mobilitate și competitivitate.
Finala de la Wimbledon, 1919: Suzanne Lenglen vs. Dorothea Lambert Chambers. Foto: Wikipedia
Acești sportivi au transformat tenisul dintr-un joc de elită într-un spectacol sportiv de anvergură, punând bazele profesionalizării ulterioare. Chiar dacă nu toți au avut șansa să joace în condiții echitabile sau să-și maximizeze cariera în era profesionistă, contribuția lor rămâne esențială pentru înțelegerea evoluției tenisului modern.
2.6 Premisele unei noi ere
În deceniile 1950 și 1960, modelul tradițional al tenisului – împărțit artificial între amatori și profesioniști – a început să se clatine sub presiunea tot mai evidentă a realității sportive și economice. Sumele de bani implicate în organizarea turneelor, creșterea audiențelor și profesionalismul de facto al multor jucători „amatori” au alimentat o dezbatere intensă privind necesitatea unificării circuitelor.
Diferențele dintre statutul oficial și realitatea din teren deveniseră imposibil de ignorat, iar vocea publicului – dublată de interesul mass-mediei și al sponsorilor – cerea o competiție deschisă, care să adune la un loc cei mai valoroși jucători, indiferent de eticheta administrativă a fiecăruia.
Un prim semnal oficial a venit în 1967, când British Lawn Tennis Association a organizat, chiar la Wimbledon, un turneu demonstrativ la care au fost invitați atât amatori, cât și profesioniști. Evenimentul s-a bucurat de un succes major, confirmând interesul publicului pentru un format unificat și validând ideea unei reforme structurale a sportului.
Astfel, în 1968, a fost luată decizia istorică de a transforma tenisul într-un sport „open” – deschis tuturor, indiferent de statut. A fost momentul care a marcat încheierea Erei Amatorilor și începutul unei noi etape, în care performanța și meritul aveau să primeze în fața convențiilor tradiționale. Această reformă a schimbat definitiv fața tenisului, deschizând calea către circuitul profesionist modern, așa cum îl cunoaștem astăzi.
Capitolul III: Era Open
3.1 Nașterea tenisului modern – 1968
Anul 1968 reprezintă un punct de cotitură în istoria tenisului și marchează începutul oficial al Erei Open – o nouă epocă în care turneele majore au devenit deschise atât jucătorilor amatori, cât și celor profesioniști. Decizia a pus capăt unei separări artificiale care dominase tenisul de elită timp de mai multe decenii, restabilind logica meritocratică a competiției și reconectând performanța de vizibilitate.
Wimbledon, Roland Garros, US Open și ulterior Australian Open au început să accepte în mod oficial participarea tuturor jucătorilor, indiferent de statutul anterior. Reformele s-au produs progresiv, dar au fost suficient de clare pentru a transforma rapid peisajul competițional.
Primul turneu desfășurat sub noul regim a fost British Hard Court Championships, organizat în aprilie 1968 la Bournemouth. A urmat, în același an, Roland Garros, unde Ken Rosewall – fost profesionist exclus anterior din turneele majore – a devenit primul câștigător de Grand Slam al Erei Open. Apoi au urmat Wimbledon și US Open, care au confirmat noul model de organizare.
Aceste competiții au reunit pentru prima dată în același tablou jucători din ambele tabere: Rod Laver (câștigător al celor patru turnee de Grand Slam în 1962 și din nou, remarcabil, în 1969), Ken Rosewall, Pancho Gonzales, Arthur Ashe și alți sportivi emblematici, a căror prezență a elevat instantaneu nivelul turneelor.
Publicul a reacționat cu entuziasm, mass-media a amplificat vizibilitatea noii ere, iar interesul global pentru tenis a explodat. În mai puțin de un deceniu, sportul a trecut de la un circuit fragmentat și elitist la un fenomen internațional unificat, competitiv și spectaculos – o bază solidă pentru evoluțiile viitoare ale tenisului profesionist.
3.2 Apariția circuitelor profesioniste: NTL și WCT
Liberalizarea tenisului, începută oficial în 1968 prin deschiderea turneelor către toți jucătorii, a creat un cadru favorabil intervenției promotorilor privați, care au văzut în sportul alb un potențial comercial semnificativ. Pe acest fond, au apărut primele circuite profesioniste organizate în afara federațiilor naționale, cu propriile reguli, premii și calendar competițional.
Cele mai importante două inițiative din această perioadă au fost:
- National Tennis League (NTL), condusă de George McCall, fost căpitan al echipei americane de Cupa Davis, care a reunit jucători de elită precum Rod Laver, Ken Rosewall, Andrés Gimeno, Pancho Gonzales și Roy Emerson.
- World Championship Tennis (WCT), fondată de Lamar Hunt, un om de afaceri vizionar din Texas, care a lansat competiția cu un grup de jucători promovați drept „Handsome Eight” – un nucleu carismatic, selectat pentru talentul lor, dar și pentru potențialul de imagine.
Însă această explozie de inițiative private a dus, inevitabil, la conflicte majore între jucători, federații și organizatori. Rivalitățile contractuale și interesele comerciale au fragmentat circuitul mondial, generând o perioadă de tensiuni acute: unii jucători afiliați NTL sau WCT au fost excluși din turneele de Grand Slam, fie din cauza conflictelor de program, fie din cauza refuzului federațiilor naționale de a recunoaște statutul noilor circuite.
Boicoturile au devenit o armă de presiune frecventă. În 1972, majoritatea jucătorilor afiliați WCT au fost excluși de la Roland Garros, într-un context tensionat ce a evidențiat lipsa unei autorități centrale capabile să reglementeze scena internațională. Aceste rupturi au afectat prestigiul turneelor și au divizat publicul, dar au și accelerat nevoia de reformă.
Deși rivalitățile instituționale au afectat unitatea tenisului mondial, ele au contribuit indirect la creșterea vizibilității sportului, la crearea unei noi culturi a spectacolului și, în cele din urmă, la apariția unor structuri organizatorice moderne, care vor sta la baza circuitelor ATP și WTA.
3.3 Înființarea ATP și WTA
În fața tensiunilor tot mai evidente dintre jucători, federații și promotorii privați, mișcarea de organizare a sportivilor profesioniști a devenit inevitabilă. În 1972, un grup de jucători de top a fondat Association of Tennis Professionals (ATP), cu scopul de a asigura reprezentarea și protejarea intereselor jucătorilor în fața deciziilor unilaterale luate de organizatori sau autorități federative. ATP a apărut ca un răspuns la lipsa de transparență, la controlul excesiv exercitat de promotorii comerciali și la nevoia de stabilitate într-un circuit devenit tot mai fragmentat.
Un an mai târziu, în 1973, jucătoarea americană Billie Jean King, una dintre cele mai vocale susținătoare ale egalității de șanse în sport, a fondat Women’s Tennis Association (WTA). Aceasta a fost prima organizație unificată a jucătoarelor profesioniste, marcând începutul unei ere de emancipare a tenisului feminin, care până atunci fusese adesea tratat ca o ramură secundară a sportului.
Billie Jean King în timpul unui meci, anii 1970. Foto: Wikipedia
Un moment definitoriu pentru afirmarea ATP a avut loc tot în 1973, când 81 de jucători au boicotat turneul de la Wimbledon în semn de solidaritate cu Nikola Pilić, jucător suspendat de federația iugoslavă pentru refuzul de a reprezenta echipa națională. Acest gest de unitate a fost perceput ca o dovadă clară a maturizării ATP și a capacității sale de a reprezenta un front comun în fața autorităților.
Tot în 1973, atât ATP, cât și WTA au introdus clasamentele computerizate, care au adus un sistem obiectiv de evaluare a performanței. Clasamentul pe bază de puncte a eliminat subiectivismul invitațiilor și al selecției arbitrare, permițând jucătorilor și jucătoarelor să acceadă în turneele mari pe baza rezultatelor obținute. Acest mecanism a contribuit decisiv la profesionalizarea circuitului și la stabilirea unor reguli clare, valabile pentru toți participanții.
3.4 Bătăliile generațiilor și rivalități legendare
Una dintre cele mai spectaculoase consecințe ale Erei Open a fost posibilitatea reunirii, în același circuit, a celor mai valoroși jucători și jucătoare din lume, indiferent de naționalitate, statut sau vârstă. Acest context competitiv a generat unele dintre cele mai memorabile rivalități din istoria sportului, care au depășit granițele terenului și au contribuit decisiv la popularitatea globală a tenisului.
În anii ’70 și ’80, lumea tenisului a fost martora unor dueluri iconice:
- Björn Borg vs. John McEnroe – contrast între calmul glaciar al suedezului și temperamentul exploziv al americanului;
- Ivan Lendl vs. Mats Wilander – o confruntare de consistență și strategie;
- Chris Evert vs. Martina Navratilova – o rivalitate care a marcat o eră întreagă în tenisul feminin, cu peste 80 de meciuri directe;
- Steffi Graf vs. Monica Seles – două stiluri opuse, aflate în competiție pentru supremație în anii ’90;
- Pete Sampras vs. Andre Agassi – o luptă între eleganța clasică și rebeliunea modernă, definitorie pentru tenisul american.
Începând cu anii 2000, scena masculină a fost dominată de o triadă care a rescris toate reperele performanței: Roger Federer, Rafael Nadal și Novak Djokovic. Fiecare dintre ei a adus o contribuție distinctă – grația și precizia lui Federer, forța și tenacitatea lui Nadal, inteligența tactică și versatilitatea lui Djokovic. Împreună, au acumulat zeci de titluri de Grand Slam, au stabilit recorduri de longevitate și consecvență și au redefinit standardele tenisului profesionist.
În circuitul feminin, jucătoare precum Serena Williams, Justine Henin și Kim Clijsters au dus competiția la un nou nivel de intensitate fizică, precizie tehnică și expresivitate sportivă. Serena, în special, a dominat o epocă întreagă, impunându-se nu doar prin numărul de trofee, ci și prin influența culturală și inspirația oferită unei noi generații de sportive.
Aceste rivalități au avut un rol esențial în consolidarea tenisului ca spectacol sportiv global, generând audiențe record, pasiuni transnaționale și un sentiment de apartenență în rândul fanilor din întreaga lume.
3.5 Globalizarea și media
În ultimele decenii, tenisul a trecut de la statutul de sport occidental elitist la acela de fenomen cu adevărat global, susținut de tehnologie, media și investiții strategice. Un rol esențial în această transformare l-a avut televiziunea prin satelit, care, începând cu anii ’80 și ’90, a permis transmisiuni live ale turneelor din întreaga lume, aducând meciurile de top în casele a milioane de telespectatori.
Această expunere mediatică a fost însoțită de o expansiune geografică a circuitelor ATP și WTA, care au integrat în calendarul competițional o serie de turnee organizate în regiuni anterior marginale din punct de vedere sportiv. Competiții din orașe precum Beijing, Shanghai, Doha, Dubai, Acapulco sau Rio de Janeiro au devenit repere esențiale în circuitul mondial, reflectând direcția globală a sportului și interesul crescând pentru piețele emergente.
Odată cu această expansiune, au apărut și sponsori globali majori, care au transformat tenisul într-o platformă de marketing cu vizibilitate uriașă. Branduri precum Rolex, Emirates, Nike, Adidas, Wilson sau Lacoste au investit masiv în parteneriate, susținând turnee, jucători și proiecte de dezvoltare. În paralel, premiile financiare au crescut exponențial, devenind o componentă centrală a motivației și sustenabilității carierelor profesioniste.
În 2023, Novak Djokovic a devenit primul jucător din istorie care a depășit pragul de 180 de milioane de dolari câștigați exclusiv din premii oficiale, în timp ce Serena Williams, simbol al longevității și al impactului cultural, a încheiat cariera cu peste 90 de milioane de dolari din premii – fără a include veniturile din sponsorizări.
Astăzi, tenisul este o industrie globală care generează venituri de ordinul miliardelor de dolari anual, influențează stiluri de viață, promovează egalitatea de gen, susține inițiative educaționale și caritabile și oferă modele autentice de performanță, disciplină și reziliență mentală. Este un sport care îmbină eleganța cu forța, tradiția cu inovația și competiția cu spectacolul.
3.6 Tehnologie, inovație și viitor
Intrarea tenisului în secolul XXI a fost marcată de o integrare accelerată a tehnologiei, care a redefinit modul în care sportul este jucat, arbitrat și consumat. Sistemul Hawk-Eye, introdus oficial la Wimbledon în 2006, a revoluționat arbitrajul, oferind o verificare precisă și transparentă a punctelor contestate. Tehnologia a crescut nu doar acuratețea deciziilor, ci și încrederea jucătorilor și a publicului în corectitudinea competiției.
În paralel, echipamentele sportive au evoluat spectaculos. Rachetele din materiale compozite – carbon, grafit, kevlar – au înlocuit lemnul clasic, permițând o viteză și un control superioare. Îmbrăcămintea și încălțămintea au fost optimizate pentru performanță, iar mingile, fileele și suprafețele de joc sunt acum standardizate la nivel internațional. Terenurile hard, zgura și iarba sunt întreținute cu rigurozitate, iar condițiile de joc sunt monitorizate cu o precizie aproape științifică.
Analizele video și statisticile avansate au devenit parte integrantă din pregătirea profesională. Fiecare meci este disecat în detaliu – lovituri, unghiuri, mișcare, randament fizic – iar antrenamentele se bazează pe date obiective, nu doar pe intuiție. În același timp, difuzarea meciurilor în format HD și streamingul online au transformat consumul de tenis într-o experiență accesibilă și captivantă, indiferent de fusul orar sau dispozitiv.
Într-o lume în transformare rapidă, tenisul își păstrează esența de sport al eleganței, inteligenței tactice și forței mentale, rămânând relevant, dinamic și profund conectat cu realitățile și aspirațiile prezentului.
Concluzii finale
Evoluția tenisului este, în sine, o poveste a modernității – un fir narativ care leagă epoci, continente și mentalități. De la jocurile rudimentare practicate cu palma în mănăstirile medievale franceze, până la arenele ultramoderne unde se dispută finalele de Grand Slam, tenisul a traversat secole, adaptându-se, influențând și reflectând transformările sociale, culturale și economice ale lumii.
În Evul Mediu, tenisul era simbolul privilegiilor aristocratice. În perioada amatorilor, a devenit un vehicul al rafinamentului, regulilor și competiției internaționale. Iar în Era Open, s-a transformat într-un fenomen global – accesibil, vizibil și susținut de o industrie uriașă. Astăzi, tenisul este prezent în toate colțurile lumii, cu milioane de practicanți, spectatori și susținători.
Sportul nu și-a pierdut însă esența: el continuă să promoveze valorile fair-play-ului, egalității de șanse, respectului reciproc și performanței autentice. Este un spațiu unde diversitatea este celebrată, unde excelența este măsurată în puncte, dar și în atitudine, și unde fiecare generație aduce o nouă energie fără a șterge moștenirea celei precedente.
Pe măsură ce lumea se transformă, tenisul nu rămâne pe margine. El se reinventează: tehnologic, social, cultural. Dar rămâne fidel unui principiu simplu și profund: confruntarea onestă dintre doi (sau patru) jucători, cu o minge, o rachetă și o linie de fileu între ei.
Anexă: Rezumat cronologic al momentelor-cheie din istoria tenisului
Secolele XII–XIII – Nașterea Jeu de Paume (Franța)
- Jeu de paume își face apariția ca un joc popular în rândul călugărilor francezi, fiind practicat în curțile mănăstirilor, unde mingea era lovită direct cu palma.
- Mingea era confecționată din pânză sau piele și umplută cu păr ori cârpe.
- Terenurile nu erau standardizate, fiind adesea improvizate în spații acoperite – adevărate prototipuri ale viitorului real tennis.
- Este considerat una dintre cele mai vechi forme de sport organizat din Europa medievală.
Secolele XIV–XVI – Ascensiunea în aristocrație și construcția terenurilor acoperite
- Jeu de paume devine extrem de popular în rândul regalității europene, avându-l printre susținătorii de seamă pe regele Franței, François I (1494–1547).
- Se construiesc terenuri acoperite speciale, numite tripots, inclusiv la Palatul Fontainebleau și la Luvru.
- Aceste terenuri erau asimetrice, prevăzute cu ziduri laterale și balcoane; jocul semăna mai degrabă cu squash decât cu tenisul modern.
Secolul al XVIII-lea – Declinul Jeu de Paume
- Popularitatea jocului scade considerabil, pe fondul Revoluției Franceze și al transformărilor sociale majore.
- Perceput ca o distracție elitistă, Jeu de paume începe să dispară treptat din viața publică.
Secolul al XIX-lea – Nașterea tenisului modern: Lawn Tennis
1858 – Primul teren de tenis pe gazon amenajat în mod regulat (Anglia):
- Amenajat de Harry Gem și Augurio Perera în Birmingham, acest teren este considerat unul dintre precursorii lawn tennis-ului, apărut înainte de codificarea propusă de Wingfield.
1873 – Lawn Tennis: o nouă versiune britanică
- Maiorul Walter Clopton Wingfield brevetează un set de reguli pentru Sphairistikè, un joc nou inspirat din real tennis.
- Se joacă în aer liber, pe peluze, cu mingi din cauciuc vulcanizat și rachete de lemn cu corzi.
- Terenul are formă de clepsidră, iar jocul este comercializat sub forma unui set complet, ambalat într-o cutie cu echipamente.
1874 – Primul club de tenis: Leamington Tennis Club
- Fondat în Leamington Spa de maiorul Harry Gem și Augurio Perera.
- Regulile sunt adaptate pentru competiții: teren dreptunghiular, dimensiuni aproape moderne și punctaj clarificat.
1877 – Wimbledon și uniformizarea regulilor
- All England Club organizează primul turneu oficial de tenis.
- Sunt stabilite dimensiunile oficiale ale terenului (23,77 m x 8,23 m) și înălțimea fileului (0,91 m).
- Se introduce sistemul de scor 15–30–40–game.
- Spencer Gore devine primul campion de la Wimbledon.
1881 – Are loc primul US National Championship, organizat la Newport, Rhode Island. Turneul va evolua ulterior în actualul US Open.
1891 – Se dispută prima ediție a French Open, inițial rezervată doar jucătorilor francezi.
1896 – Tenisul este inclus printre cele nouă sporturi de la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne, desfășurate la Atena. Este eliminat după 1924, reintegrat ca sport demonstrativ în 1968 și 1984, și devine oficial din nou în 1988.
1900 – Se organizează prima ediție a Cupei Davis, competiție inițiată de Dwight F. Davis, care debutează ca un meci între Statele Unite și Marea Britanie.
1905 – Debutează Australasian Championships, competiție care va deveni ulterior Australian Open.
Secolul al XX-lea și XXI – Profesionalizarea și globalizarea tenisului
1926 – C.C. Pyle organizează primul turneu profesionist, o serie de meciuri demonstrative cu Suzanne Lenglen și Vinnie Richards.
1963 – Este fondată Cupa Federației (Fed Cup), echivalentul feminin al Cupei Davis, care astăzi poartă numele de Billie Jean King Cup.
1967 – Compania Wilson lansează racheta Wilson T2000, prima rachetă din oțel tubular, popularizată de Jimmy Connors.
1968 – Începe Era Open, când turneele majore devin accesibile atât profesioniștilor, cât și amatorilor, marcând începutul tenisului modern.
1972 – Se înființează ATP (Association of Tennis Professionals), iar jucătorii încep să se organizeze sindicalizat pentru drepturi și clasamente.
1973 – Se înființează WTA (Women’s Tennis Association), inițiată de Billie Jean King, care devine vocea oficială a jucătoarelor profesioniste.
1973 – Ilie Năstase devine primul lider mondial ATP, odată cu introducerea clasamentului computerizat ATP, un moment istoric atât pentru sistemul de clasament, cât și pentru recunoașterea valorii internaționale a tenisului românesc.
1975 – Apare una dintre primele rachete din grafit: Dunlop Max 200G, folosită ulterior de John McEnroe și Steffi Graf.
1983 – Yannick Noah câștigă Roland Garros cu o rachetă din lemn (Le Coq Sportif), fiind ultimul câștigător de Grand Slam care a folosit o astfel de rachetă.
1990 – Se lansează oficial ATP Tour și WTA Tour, marcând începutul unei noi ere în tenisul profesionist. Ambele circuite adoptă un calendar competițional unificat la nivel internațional, cu structuri organizatorice clare, sisteme de clasament standardizate și niveluri distincte de turnee pentru jucători și jucătoare.
2006 – Se introduce sistemul Hawk-Eye în turneele oficiale, permițând jucătorilor să conteste deciziile arbitrilor de linie. Tehnologia devine un standard în tenisul profesionist.
2007 – Wimbledon și Roland Garros anunță alinierea premiilor pentru femei și bărbați, marcând o etapă importantă în egalitatea de gen în sportul profesionist.
2008 – Finala de la Wimbledon dintre Rafael Nadal și Roger Federer este considerată de mulți cea mai frumoasă partidă din istoria tenisului, consolidând rivalitatea lor legendară.
2021 – Australian Open devine primul turneu de Grand Slam care renunță complet la arbitrii de linie, folosind sistemul Hawk-Eye Live pentru toate deciziile legate de mingi în teren.
